Americanizare


Numaram orele pana la marea sarbatoare: V’s Day!

Cadouri, targuri in onoreaza acestei sarbatori spirituale, fundite si ciocolata, buchete nenumarate cat mai impresionante, cine romantice si bani aruncati pe fereastra – teoria consumatorului. Reclamele de la TV, din statiile de autobuz, billboard-urile si pliantele, pana si spam-urile care iti incarca inbox-ul, consumul iti este varat pe gat cu forta. A consuma a devenit sinonim cu a trai, cu cat esti mai de succes, cu atat trebuie sa consumi mai mult. Si este o reactie complet normala a psihicului.

Dar V’s Day nu este ceva cu care sunt de acord. Avem Dragobetele, dar stie cineva ce semnifica de fapt sau cand se sarbatoresc? Mai stie cineva istoria poporului roman si traditiile noastre? Nu facem decat sa adoptam, sa imprumutam, sa furam si sa luam – tot ce tine de noi se pierde usor cu trecerea timpului si noi nu avem nimic impotriva. V’s Day este o sarbatoare draguta, menita sa te faca sa consumi pentru ca dragostea ti-o arati de fapt in fiecare zi, prin gesturile si faptele tale, prin vorbe si atingeri. Daca te comporti ca un magar tot anul si pe 14 Feb arunci un salariu intreg pe cadouri, nu te face mai barbat sau mai bun.

Privind insa partea plina a paharului, singurul avantaj al acestei sarbatori este ca ii mobilizeaza pe barbatii mai putin romantici sa faca un gest frumos 🙂 Dar in acelasi timp pune presiune asupra lor sa se ridice la inaltimea asteptarilor partenerei. Iar ea.. ea sta toata luna gandindu-se ce cadou va primi, ce surpriza nemaipomenita ii va face el, cum se va lauda a doua zi in fata prietenelor ( ‘cose let’s face it, we all do! 😀 ) si de multe ori ajunge sa fie dezamagita. De ce? Pentru ca barbatii nu sunt romantici, noi suntem. Nu e intiparit in gena lor, nu le plac lucrurile pufoase si roz; ei sunt pragmatici, masculini, puternici. Au alte probleme pe cap in loc sa se decida ce parfum siropos sa cumpere, daca ambalajul cadoului se potriveste cu draperiile si daca rochita e marimea potrivita si nu ii pune in evidenta defectele. Ei ar prefera sa rezolve problemele de la servici si cand ajung acasa, singurul lucru pe care sa il aiba de facut e sa desfaca funda cu care esti legata tu 😉 

Iubirea exista in fiecare zi, nu are buton de oprire. Sentimentele nu vin si pleaca la comanda. Jumatatea ta merita sa stie ce simti in orice etapa a relatie voastre, nu doar o data pe an. Si daca iti doresti cu adevarat sa sarbatoresti ziua indragostitilor, fa-o pe 24 Feb! E mai romanesc si mai frumos!

Twitting your life away


Articol pe yahoo: Former Miss Venezuela dies of breast cancer at age 28. Nu sunt la curent cu mondenităţile, dar am empatizat cu ea şi m-a intrigat cum de s-a întamplat să o lovească o astfel de boală atât de devreme în viaţă. Spre marea mea mirare, tot articolul era o propagandă mascată în favoarea site-urilor de socializare şi a ideii de intimitate în era facebook-ului.

Two years ago, investor Ron Conway spoke about the explosive growth of facebook: “They are the universe.” And he is right, everyone and everything is on facebook. Delimitarea între lumea reală şi cea virtuală începe încet să dispară, tot mai mulţi oameni având conturi pe site-urile de socializare. Nu trebuie să te mai duci la chioş să cumperi ziarul, îl găseşti pe FB. Ultimele noutăţi despre vedete, evenimente sociale, lansări de cărţi, spectacole şi tot ce îţi mai trece prin cap, se găsesc pe FB.

FB-ul este lumea ta departe de realitate.

Noţiunea de prieten şi-a modificat înţelesul, oricine este în lista ta ( fie că îl cunoşti sau nu ) îţi este tovarăş. Iar cât de puternică este relaţia voastră nu mai ţine de numărul experienţelor împărtăşite sau de orele petrecute împreună LIVE ( mai nou trebuie să menţionez, pentru că din punctul meu de vedere a chat-ui cu cineva nu este echivalent cu a vorbi / a discuta ), ci de numărul de like-uri, comentarii şi posturi pe wall. Necunoscuţi, prieteni sau duşmani, toţi devin o apă şi-un pământ.

Am devenit ca puştii ăia prost crescuţi care se semnează pe toţi pereţii. Yo mamma neva’ taught you it’s not nice to fuck up someone else’s job ? Ne tag-uim în toate pozele ca să apărem pe pereţii altora, cerşim atenţie şi mâzgălim spaţiul virtual cu intimităţile noastre perfide. Cu ce suntem diferiţi faţă de puştii de după blocurile gri care lasă urme de neînţeles pe toate clădirile proaspăt renovate, toate locurile de joacă, pe casele oamenilor şi pe monumentele naţionale ? Înţeleg că vă băgaţi picioarele în ea de ţară, dar un om a muncit ca să ridice statuia aia, peretele ăla, a investit bani şi timp, iar voi nu faceţi decât să arătaţi lumii întregi că aveţi disperată nevoie de afirmare socială şi nu concepeţi ideea de responsabilitate sau simţ civic.

Ne petrecem din ce în ce mai mult timp în spaţiul virtual decât cu oamenii ce ne înconjoară, on a daily basis. Ne creăm o nouă personalitate în spatele monitorului ( mai bună, mai perfectă – nu există grad de comparaţie pentru cuv. perfect ) iar când dăm nas în nas cu ei în realitate ne înghiţim limba şi ne facem că am uitat tot ce s-a întâmplat online. Fugim cu înverşunare de viaţa reală pentru a ne refugia într-o lume inexistentă, pe gustul nostru.

De ce este atât de ademenitoare ? Pentru că ne oferă şansă să ne reinventăm, să devenim o persoană fără defecte, plăcută de toţi, pentru că suntem timoraţi de confruntări directe şi devenim din ce în ce mai introvertiţi datorită internetului. Dacă nu putem avea ceva în real life, e de ajuns să postăm o poză pe tumblr sau să scriem un status witty pe wall, şi gata: face parte din viaţa noastră !  Iar dacă vrei ca viaţa ta plictisitoare să devină mai interesantă: go ahead and tweet what you do in the privacy of your bathroom. Oh, excuse me, there’s no such thing as privacy anymore !

Referitor la articolul de pe yahoo, ce m-a uimit / dezgustat a fost reacţia soţului: Ekvall’s husband posted a photo on Twitter Sunday showing a close-up of his hand holding hers, resting on a bed, with the words “Always together … I love you wife.”

Deci la O ZI după moartea iubitei lui soţii, soţul devastat a reuşit să strângă destulă stăpânire de sine încât să posteze o poză cu recent decedata ( mai lipsea să se tăguiască pe facebook şi să afişeze şi locaţia ): X şi Y holding hands – on her death bed. 5000 de like-uri ar fi urmat. Trecuse DOAR O ZI !

Morala: with facebook we’ll be together in life and after death. So keep twitting your life away!

Nonsensurile mele


Mi s-a spus intr-o zi sa incetez a ma plange  pentru ca am atatea lucruri frumoase in viata mea pentru care ar trebui sa fiu recunoscatoare in fiecare zi, incat nu imi ajung degetele sa le numar. Si avea dreptate ! M-am lasat acaparata de problemele altora si am inceput sa vad lumea prin prisma lor. Cand toti din jurul tau se victimizeaza on a daily bases you start to wonder if your life is that perfect. Well, mine is !

Dar nu perfecta, pentru ca perfectiunea mult cautata nu exista. Iar daca ar exista, am renega-o cu totii pentru ca viata s-ar transforma intr-o rutina constanta. Cand totul e monoton si previzibil, cand nimeni nu greseste si toti suntem buni, suspansul si adrenalina dispar complet. Cand stii ca orice ai face nu vei gresi, nu ai de ce sa mai investesti timp si sentimente. Am deveni roboti.

Deci nu imi doresc o viata perfecta, sunt multumita cu a mea. Care e buna. Sunt recunoscatoare pentru parintii mei care ma iubesc si sunt inca impreuna, pentru bunicii mei care ma considera cea mai importanta persoana din viata lor si pentru relatia pe care o am cu prietenul meu ( pe care il ♥ si care ma ♥ ). Si cati se pot mandri ca sunt intr-o relatie de 15 ani ( and counting 😀 ) ? * robotel *

Iubesc zapada si am invatat sa schiez. Am ajuns pe partie in Innsbruck (  Austria ♥ ) si am vazut delfinii din Grecia. Am avut cea mai tare gasca in copilarie 😉 si inca am pastrat legatura ( iubesc amintirile acelea si imi pare rau pentru copiii din ziua de azi care nu stiu ce e sotronul, guma Turbo sau pick-up-ul ). M-am catarat in copaci si mi-am julit genunchii :)) am scris poezii si mi-am pastrat inocenta ( nici o aluzie ) pana tarziu. Am avut parte de cei mai distractivi ani in liceu si mi-am facut multi prieteni buni. Am fugit cu trenul la munte, am vazut rasaritul 😉 ( prietenii stiu de ce 😀 ) si am alergat prin ploaie, sub flori de cires, cu tine de mana ! Am simtit fluturasi in stomac si cateodata, parca inca ii mai am ♥ Am plans, am ras si am ales si nu as schimba nimic pentru ca sunt fericita!

I’m grateful for what you taught me, for your love, for this friendship that lasts a lifetime and for the person that I am today ! And to those that complain and wear a constant mask to hide their inner self,.. someday you won’t be able to tell the difference between your thoughts and those of the masses.  Be grateful for who you really are !

You were born an original.  Don’t die a copy.  ~ John Mason

Qui de nous deux inventa l’autre?


de Pascal Bruckner

Am ajuns la pag 108 si deja ma plictiseste groaznic. Citind introducerea lui Bogdan Perdivara, am ramas profund impresionata de felul intrinsec in care autorul abuzeaza de personajele sale. Asteptam sa ma uimeasca prin coloritul intamplarilor, metamorfoza personajelor principale sau puterea gandirii ce urma a se transpune in obsesiile celor doi, dar valtoarea aceasta s-a lasat asteptata. Daca actiunile pianistilor aproape ca sunt previzibile, sentimentele lor sunt doar niste exemple ale ramificatiilor unor relatii amoroase.

Iubirea vazuta prin prisma incapabilitatii de a evolua: adoratia pentru necunoscut, adoptarea universului fiintei iubite, construirea piedestalului omniprezent in orice relatie ( fie ca e vorba despre partener sau chiar despre tine, suflet narcisist ), prabusirea brusca a “obiectului adoratiei” in neantul anonimatului, premergatoare dezamagirii mult asteptate. Prezinta o lume a femeilor lipsite de putere, subjugate de succesul partenerului, si a barbatilor, asemanatori prin banalitatea gesturilor ( dar aprig condusi de orgolii marunte, egoisti si dornici sa detina controlul absolut ). Plecand capul in fata viitorului, se pierd in cercul vicios al vietii si isi uita calea. Incatusati de propriile temeri, cei doi pianisti isi rateaza sansa si raman vulnerabili in fata unei posibile individualizari. Din lipsa de initiativa, au amanat momentul despartirii devenind, pe buna dreptate, intersanjabili ( cum ne avertizeaza si prefata cartii ).

Personajele sunt amplu descrise, gandurile lor nu exercita nici o umbra de indoiala in fata cititorului. Autorul iti rapeste sansa de a explora complexitatea psihologiei umane ( cu bune si rele ) si puseurile de sexualitate maladiva si degradanta pe care acesta incearca sa le evoce. Frica in fata nuditatii femeii atrage cu sine imposibilitatea de a-si impune masculinitatea, culminand cu episoade de depresie si neputinta, regret si dezgust. Acesta incapabilitate a personajelor imi este imposibil de inteles in contexul unei relatii obisnuite. Afectati de relatia bolnavicioasa dintre ei, cei doi incearca fara folos sa compenseze lacunele dobandite pe parcursul anilor. Prea tarziu !

Ruptura survenita intre ei ii arunca in valtoarea vietii cotidiene goi si tematori, pe jumatate vii si jumatate morti. Unul fara celalalt nu reprezinta decat victime ale providentei, iar uniunea lor constituie axioma cartii ! As fi preferat sa imi dau seama singura de conotatiile actiunilor celor doi, nu sa-mi fie oferite ca hrana predigerata pentru suflet ( drept urmare, nu cred ca voi citi si restul cartii ).  Cu toata superficialitatea de care dau dovada, trebuie sa recunosc ca imi este draga coperta ( in mare parte datorita cromaticii alese si a faptului ca nu prea gasesti varianta aceasta ).