Twitting your life away


Articol pe yahoo: Former Miss Venezuela dies of breast cancer at age 28. Nu sunt la curent cu mondenităţile, dar am empatizat cu ea şi m-a intrigat cum de s-a întamplat să o lovească o astfel de boală atât de devreme în viaţă. Spre marea mea mirare, tot articolul era o propagandă mascată în favoarea site-urilor de socializare şi a ideii de intimitate în era facebook-ului.

Two years ago, investor Ron Conway spoke about the explosive growth of facebook: “They are the universe.” And he is right, everyone and everything is on facebook. Delimitarea între lumea reală şi cea virtuală începe încet să dispară, tot mai mulţi oameni având conturi pe site-urile de socializare. Nu trebuie să te mai duci la chioş să cumperi ziarul, îl găseşti pe FB. Ultimele noutăţi despre vedete, evenimente sociale, lansări de cărţi, spectacole şi tot ce îţi mai trece prin cap, se găsesc pe FB.

FB-ul este lumea ta departe de realitate.

Noţiunea de prieten şi-a modificat înţelesul, oricine este în lista ta ( fie că îl cunoşti sau nu ) îţi este tovarăş. Iar cât de puternică este relaţia voastră nu mai ţine de numărul experienţelor împărtăşite sau de orele petrecute împreună LIVE ( mai nou trebuie să menţionez, pentru că din punctul meu de vedere a chat-ui cu cineva nu este echivalent cu a vorbi / a discuta ), ci de numărul de like-uri, comentarii şi posturi pe wall. Necunoscuţi, prieteni sau duşmani, toţi devin o apă şi-un pământ.

Am devenit ca puştii ăia prost crescuţi care se semnează pe toţi pereţii. Yo mamma neva’ taught you it’s not nice to fuck up someone else’s job ? Ne tag-uim în toate pozele ca să apărem pe pereţii altora, cerşim atenţie şi mâzgălim spaţiul virtual cu intimităţile noastre perfide. Cu ce suntem diferiţi faţă de puştii de după blocurile gri care lasă urme de neînţeles pe toate clădirile proaspăt renovate, toate locurile de joacă, pe casele oamenilor şi pe monumentele naţionale ? Înţeleg că vă băgaţi picioarele în ea de ţară, dar un om a muncit ca să ridice statuia aia, peretele ăla, a investit bani şi timp, iar voi nu faceţi decât să arătaţi lumii întregi că aveţi disperată nevoie de afirmare socială şi nu concepeţi ideea de responsabilitate sau simţ civic.

Ne petrecem din ce în ce mai mult timp în spaţiul virtual decât cu oamenii ce ne înconjoară, on a daily basis. Ne creăm o nouă personalitate în spatele monitorului ( mai bună, mai perfectă – nu există grad de comparaţie pentru cuv. perfect ) iar când dăm nas în nas cu ei în realitate ne înghiţim limba şi ne facem că am uitat tot ce s-a întâmplat online. Fugim cu înverşunare de viaţa reală pentru a ne refugia într-o lume inexistentă, pe gustul nostru.

De ce este atât de ademenitoare ? Pentru că ne oferă şansă să ne reinventăm, să devenim o persoană fără defecte, plăcută de toţi, pentru că suntem timoraţi de confruntări directe şi devenim din ce în ce mai introvertiţi datorită internetului. Dacă nu putem avea ceva în real life, e de ajuns să postăm o poză pe tumblr sau să scriem un status witty pe wall, şi gata: face parte din viaţa noastră !  Iar dacă vrei ca viaţa ta plictisitoare să devină mai interesantă: go ahead and tweet what you do in the privacy of your bathroom. Oh, excuse me, there’s no such thing as privacy anymore !

Referitor la articolul de pe yahoo, ce m-a uimit / dezgustat a fost reacţia soţului: Ekvall’s husband posted a photo on Twitter Sunday showing a close-up of his hand holding hers, resting on a bed, with the words “Always together … I love you wife.”

Deci la O ZI după moartea iubitei lui soţii, soţul devastat a reuşit să strângă destulă stăpânire de sine încât să posteze o poză cu recent decedata ( mai lipsea să se tăguiască pe facebook şi să afişeze şi locaţia ): X şi Y holding hands – on her death bed. 5000 de like-uri ar fi urmat. Trecuse DOAR O ZI !

Morala: with facebook we’ll be together in life and after death. So keep twitting your life away!

Curbele si curvele


Am şi eu piticii mei pe creier, ca de altfel toată lumea îi are. Nu ştiu dacă şi voi aveţi aceeaşi părere ca mine despre preconcepţii şi idolatrizarea sinelui. Nu înghit oamenii încrezuţi, pentru că de cele mai multe ori habar nu au pe ce planetă trăiesc. Iar când se trezesc în sfârşit din visare, nu se regăsesc printre cei de rând. Ei trăiesc într-o pătură a societăţii superioară atât prin comportament, cât şi prin capacitatea intelectuală a individului.

De cele mai multe ori te trezeşti acuzat pe nedrept de vreun Freud bucureştean, iniţiat în arta conversaţiei şi a socializării de către societatea internetului, a like-urilor şi a smartphone-urilor. Şi simţi cum te trage după el într-o conversaţie inaptă din punct de vedere al bagajului de cunoştinţe şi preponderent empirică (dar natura vastei sale experienţe fiind vizibil eronată). Cum să nu îţi doreşti să îi verşi cafeaua pe tabletă, centrul universului său?

Progresul acesta a dus la modernizarea limbajului, la degradarea culturii şi mă face să îmi doresc să reneg noul DOOM. Nu mai există conversaţii faţă în faţă, ci chat-uri. Nu mai ieşi în oraş, ci dai attend la eveniment. Nu mai citeşti o carte/un ziar, ci dai scroll pe wall. Nu mai există cei 7 ani de acasă, ci orele petrecute online. Prietenia se măsoară în numărul de oameni pe care îi ai în listă, admiraţia în numărul de like-uri şi natura comentariilor lăsate denotă gradul de prostie al anturajului tău. Să fii pupincurist online e ultima fiţă.

Tot la capitolul dureri de cap intră şi all the positive shit that’s supposed to brighten your day. Am obervat că există o în/cur/ajare pentru orice, cineva găseşte o variantă mai frumoasă de a privi lucrurile tâmpeniile pe care le faci:

Şi asta e valabilă pentru absolut orice gând delăsător ai avea. It is not ok, it is not normal, stop it! Există scuze pentru orice, dar asta nu înseamnă că sunt şi adevărate sau că eşti crezut. Nu mă las de fumat pentru că nu pot, nu mă duc la liceu/facultate/birou pentru că nu mă simt bine (şi sănătatea mea e mai importantă decât orice – este, dar dacă erai pe bune bolnav îţi era mult prea rău ca să mai stai să cauţi scuze), nu am şunci ci curbe.

Devine o problemă de ordin psihologic când şi ajungi să crezi toate poveştile astea. Partea bună este că devii un mincinos/manipulator mai bun 😉