Viata pe doua roti – de la prima bicicleta si pana azi


Candva, in vremuri de mult apuse, am avut o bicicleta.

Cand eram foarte foarte mic, ceva gen pe la 2 ani, primul lucru pe care l-am avut cu roti a fost o masinuta din tabla care se numea Moskvich si era rosie.  Si ma plimbam cu masinuta aceea toata ziua, nu mai reuseau sa ma desparta de ea. Simteam lumea la picioarele mele, sau mai bine zis eram regele soselelor🙂 Nu stiam bine sa leg doua cuvinte dar toti din cartier ma stiau drept “micul sofer teribilist”. Le si spuneau alor mei ca sunt prea mic sa ma plimb cu asa ceva, ca ma rasfata si o sa aiba probleme cu mine mai tarziu. Dar cand ai vrea, domne’, sa ma plimb cu ea? Cand o sa fiu major in toate tarile si nu o sa imi mai incapa nici piciorul in ea? Poate o s-o folosesc pe post de patina cu role.

Sa ca povestesc putin despre Moskvich-ul meu :  era visul oricarui copil. In epoca sovietica au fost automobile pentru fiecare clasa de oameni, si anume  Zaporozhets (pentru clasa de mijloc), Volga (pentru clasa superioara) si chiar Invalidka pentru persoanele cu handicap, care nu erau capabile sa conduca autovehicule obisnuite.  Ideea este ca pana si copiii sovietici au avut propriile lor vehicule in miniatura, cea mai mare parte fiind produse la fabrici de masini reale. De exemplu, fabrica de AZLK, care a produs Moskvich, a avut propria sectiune pentru modele Mosckvich destinate copiilor. Primul Moskvitch ( 1947 ) numit “400” a fost o copie directa dupa un Opel Kadett. În timpul anilor 1960 masini Moskvitch au fost, de asemenea, asamblate în Belgia pentru a fi vândute în tarile vest-europene. Pâna la mijlocul anilor 1980, când un nou model numit Aleko a fost introdus. La noi, insa, au ajuns mult mai tarziu. Nu am aflat nici pana in ziua de azi cum de a reusit tata sa faca rost de masina, dar pot spune sincer ca este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care o am din anii copilariei.

Dar a trecut si perioada mea de glorie si in loc sa avansez in rang, eu parca am decazut. I was stripped of my military ranks si am devenit simplu soldatel. De la ore intregi petrecute afara, pe strada, speriiand cateii si pisicile vecinilor si starnind rasetele celorlalti prichindei, acum am ajuns sa ma limitez la 3 roti.  I overgrowned my devilish red Moskvich !😦 Si ai mei au gasit de cuvinta sa imi ia o tricicleta. Dar nu stiu cum se face ca mereu ajungeam sa cad, echilibrul meu era fenomenal. Vazand ca pur si simplu nu reusesc sa inteleg complicatul algoritm ce statea la baza mersului pe 3 roti, s-au hotarat astia ai mei, in infinita lor desteptaciune, sa imi ia o bicicleta. Deja stransesem o colectie destul de impresionanta de vanatai, chiar si pentru un baietel de nici 6 ani. Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca secretul consta in viteza cu care luam eu curbele. Pana la urma, se pare ca eram vitezoman de mic😀

Ziua cu pricina a decurs astfel: a venit mama in camera la mine si mi-a zis “Mami, vino incoa, sa vorbim ceva cu tine.” Ca un adevarat teribilist ce eram, primul meu gand a fost “Aa, mami, dar ce am facut ?” Singura data cand raspunsul la aceasta intrebare a fost unul favorabil:  “Uite, am vorbit cu tactu’ si ne-am hotarat sa iti luam bicicleta. Vrei sa vii cu noi?”  Va dati seama ca eram in culmea fericirii. Nu imi mai incapeam in piele de bucurie, in sfarsit scapam de tricicleta, supliciul copilariei mele. Mi-l amintesc si acum pe tata, era tot murdar de motorina ( lucrase pana atunci sub camionul pe care il tinea in fata curtii ) si am alergat spre el sa il pup sa il imbratisez.  Nu cred ca o sa uit vreodata mirosul acela, de tutun si motorina amestecate, eram mic si increderea pe care mi-o transmitea prezenta lui impunatoare ma facea sa ma simt in completa siguranta.

M-au imbracat ei frumos, ziceai ca era sarbatoare si m-au suit in masina familiei, o Dacie 1310, alba, dar un alb imaculat, proaspat vopsita, o bijuterie la vremea ei. Intr-un final glorios am ajuns si pe Stefan cel Mare, la magazin. Acesta era plin ochi cu tot felul de biciclete care mai de care, m-am apropiat de geam si am stat sa ma uit o vreme la bicicleta pe care pusesem ochii, parca fiindu-mi frica sa intru.  Intr-un colt, rezemata de perete, am vazut-o pe “a mea”.  Mi-a placut din primul moment, a fost mai mult decat dragoste la prima vedere😀 Era rosu aprins, cu spite cromate, avea un cal inaripat ce trona pe ghidon si scria cu litere mari “PEGAS”. Mi s-a ridicat parul pe maini de entuziasm🙂

Si in timp ce eu imi imaginam ce tumbe o sa fac cu ea pe strada, cum o sa am invidieze copiii si cum o sa ii las eu sa se plimbe cu ea in schimbul gumelor Turbo, tata se tocmea cu vanzatorul asupra pretului. Pana la urma mi-a luat si roti ajutatoare care au costat destul de mult si pe care nu am ajuns sa le mai folosesc. Am plecat de acolo foarte incantat si faza cea mai tare a fost ca ne-au dat-o dezansamblata. Vanzatorul a pus-o intr-o cutie mare de carton, dar eu la vremea aceea nu intelegeam cum putea sa incapa acolo si eram indignat crezand ca m-au pacalit. Abia cand am ajuns acasa mi-a aratat-o, de fata cu fratele meu mai mic si s-a pus tata pe ansamblat. Se chinuia, injura de mama focului si pana la urma s-a indurate sa il cheme pe nea Ionel, un vecin “handyman” caruia i-a dat o tuica ca sa il ajute.  Si nu stiu cum s-a intamplat dar de la nea Ionel a venit si nea Costica si fratisu si pana la urma s-a adunat tot cartierul la noi in curte ca sa monteze bicicleta. Cred ca s-au chinuit vreo 5 ore, indemnati de paharelul de tuica si voia buna. Asta m-a impresionat cel mai mult, cum s-au strans toti oamenii aceia doar ca sa dea o mana de ajutor.

A urmat o serie de cazaturi, julituri in genunchi pe vreme ploioasa si plonjari in toate baltocile de pe strada. Mama s-a speriat initial cand m-a vazut asa jegos dar cum n-aveam nimic m-a trimis sa incerc pana reusesc. Am cazut cred ca de vreo 10 ori in ziua aceea, dar am invatat. Iar dupa Pegas au urmat altele, pe care insa am reusit sa le iau din banii mei stransi. Am cunoscut si sadisfactia de a munci pentru un lucru, de a stii ca este al tau. Am inteles pretul banului si rostul muncii bine facute. Si azi mai am o bicicleta in garaj, s-a pus insa praful pe ea. Am lasat-o in paragina in favoarea substitutului ei pe 4 roti. Imi lipseste, de cele mai multe ori se intampla cand stau in trafic, inconjurat de claxoane nervoase, vociferari insistente si soferi nesimtiti. As vrea s-o duc in parc, sa ma plimb ca alta data dar starea ei precara ma descurajeaza. Nu stiu daca mai rezista mult si regret ca nu m-am ocupat de ea ca de celelalte. Tata m-a invatat mai bine, sa pretuiesc lucrul pentru care am muncit. Uitasem asta, dar vreau sa imi amintesc. Recunosc ca in fiecare zi invat, invat sa nu renunt atunci cand e greu si sa ma bazez doar pe mine cand vreau sa fac ceva. Pentru ca oameni buni la suflet greu gasesti, iar ajutor oferit din dorinta sincera de a ajuta nu prea mai primesti. Oameni ca tata sunt putini si o sa pastrez mereu sfaturile lui aproape de sufletul meu. Pentru tot ce a facut el pentru mine, o sa il rasplatesc inzecit si o sa ii cinstesc memoria asa cum se cuvine.

Al tau, Bogdan

Speak your mind !

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s